gânduri risipite-n vânt

Ecoul gândurilor mele nu mai are glas..
Cheia visurilor mele a ruginit...s-a cufundat într-o mare de întuneric,iar cea mai mică speranță a devenit scrum.
Când minutele îți scapă printre degete pur și simplu,iar zâmbetele greu își fac apariția,lacrimile care se scurg întruna,pentru ce?...
Vraja care te posedă întruna..și adierile deja te fac să tremuri.
Imaginația care e pierdută și ideile moarte,fac din tine un om care aleargă neîncetat către infinit...Trecutul sumbru, prezentul fără logică și viitorul nul.
Minciuna care te ucide,acum te face să trăiești,iar cea mai mică dorință te sufocă.
Exista iluzia aceia care te făcea să trăiești în lumea ta captivantă..acum e doar o amintire.
Mai era și optimismul care a cedat,magia a dispărut,totul s-a risipit..Mereu cauți în van speranța care fuge, se ascunde întotdeauna,nu o poți găsi.
Și valuri de gânduri risipite-n vânt bântuie pretutindeni...

încotro?

        Vreau,vreau să pleeecc,să mă duc departeeee
Vreau să evadez din lumea asta seacă
   Aș alerga către infinit,cu picioarele goale, pe pietrele ascuțite,aș închide lumea asta într-o colivie..
M-aș ascunde într-un loc depărtat și cald,aș scrie toate regretele mele pe o foaie,i-aș da foc,ar rămâne numai scrumul.
    Și unde să mă duc?,încotro?.
Cine mă ajută să evadez?,vreau să trăiesc măcar odată într-un basm,să regăsesc finalurile fericite.
   Să plutesc pe un nor moale și catifelat..Hmm,aș vreaaaaa să mă îndepărtez cât mai repede,iar inima mea să se dilate prin vene,ciudat.
    Vreau să ma duc undeva,într-un loc pustiu,să simt liniștea,să uit de toot.
Visele ar crește în mine o speranță,iar glasul trupului meu ar răsuna până departe.
Dar deocamdată sunt închisă într-o colivie,respir din ce în ce mai greu.Calc mereu pe ghimpi ascuțiți și tăioși.
 Gratiile deja mă fac să urlu,într-un colț pătrunde o lumină,dar deja se îndepărtează...STAI!,vreau să ma prind de ea și să mă rup de aici,dar nu pot.Hai dumă departe,hai odată!!
     Nu merge,praful îmi întunecă orizontul.
                  EROARE nu poți evada de aici,e ceva care te leagă de acest loc,ceva ce refuză să te lase...

autumn

Natura urlă,copacii se agită,totul e mort.

Ecoul sufletului se aude lin în tăcerea asurzitoare.

În urmă frunzele palide se rătăcesc prin codrul adormit,

Adierea blândă,care cuprinde întreaga natură monotonă,

Mângâie copacii lipsiți de vlagă și tot odată a luat cu ea  toate speranțele pe care mi le-am făcut.

Deseori nostalgia te cuprinde,te sfâșie,te doboară.

Frumusețea toamnei,șoaptele ei,

Te induc în eroare.

Razele șirete,te înconjoară într-un vârtej melancolic.

Umbrele și zgomotele extrase din natura moartă,te cheamă tot mai aproape.

Cerul întunecat plânge și suspină.

Un gemăt sumbru se izbește de întreaga melancolie,provocând neliniște.

Inima suspină,

Văd niște siluete stranii,dar totul se risipește.

Și stropi reci și cristalini alunecă încet prin atmosfera cuprinsa de către ghearele toamnei.

Și iată,totul e cuprins de farmec.

Vraja aceasta pune stăpânire pe tot,simt că mă pierd

Deja inima mea este devastată de multă nostalgie.

În corpul meu se petrece ceva,

Nu știu ce,e ceva trist,

Ceva pune stăpânire pe mine,mă controlează și îmi bântuie prin vene.

Gândurile îmi zboară prin creier,

Dar deodată au scăpat de sub control,

Plutesc deasupra norilor,

Inima pulsează mii de vise,

Freamătul codrului îmi umple sufletul cu tristețe,

E o magie care mă cuprinde și mă ridică până la nori.

Zbor,mă înalț tot mai sus,visez,

În interiorul meu se petrece ceva,

E emoția de toamnă!